Guvernarea năprasnică

Pe o scală macabră, care s-ar întinde de la invazia mongolă la ciuma lui Caragea, criza care se abate acum peste economia
noastră rudimentară are gravitatea lăcustelor lui Miron Costin. Trăim încă momentul paraliziei şi îl vom trăi până pe la începutul lui februarie, când facturile de sărbători încep să se suprapună cu ultima piftie şi cu primele concedieri din rândul apropiaţilor.

O întreagă armată de draci macroeconomici s-a năpustit deja peste un PIB fragilizat de pomeni electorale şi o alta stă să se năpustească asupra calităţii vieţii. Şomajul, inflaţia, deficitul bugetar, balanţa de plăţi şi restul belzebuţilor stârniţi de iadul subprime urmează să se producă în cea mai dezacordată simfonie economico-financiară auzită în capitalismul nostru cu tuleie şi muci. Cine va fi dirijorul capabil să descifreze partitura plină de bemolii grindinei? Care vor fi profesorii de canto, pian şi vioară în stare să elimine falsurile, să atenueze lălăiala şi ritmurile alandala?

Crede cineva că e posibil să înfruntăm balamucul doar cu specialişti în trombon? Hmm, cam greu.

Preşedintele Băsescu ar avea în sertar şapte guverne. Tonul înmuiat de ieri şi de alaltăieri mă face să presupun că e luat în calcul şi un premier non-PD-L. Dacă primul scor e atins de PD-L, competenţii chemaţi să jongleze cu criza trebuie aleşi din lotul Blaga-Videanu-Pogea-Stolojan. Dacă iese PSD pe primul loc şi preşedintele e strâns cu uşa, printr-o alianţă PSD-PNL, să numească un premier de stânga, atunci lista ar fi cam Geoană-Mitrea-Diaconescu-Maior. Unica speranţă a PNL e o configuraţie specială de guvern lărgit, cu Mihai Răzvan Ungureanu la baghetă. La capitolul „formule tehniciste”, până acum, în afară de varianta cu Mugur Isărescu la pupitru, nu pare să mai circule vreuna. Sunt, aşadar, chemaţi să depaneze criza, să umble cu virtuozitate pe sârma executivă întinsă peste hăul adânc şi lung de trei-patru ani oameni care, cu două excepţii discutabile, nu au înzestrarea nominală, pregătirea profesională şi abilitatea verificată să manevreze pe timp de furtună cu parametrii dezlănţuiţi ai unei economii debile.

Asta în timp ce, la doi paşi, la o distanţă uriaşă de fojgăiala sterilă a politicii, lucrează în linişte, pentru profitul unor alte zări, adevăraţii grei ai muzicii de criză. Domnul I., preşedintele român al unei multinaţionale de răsunet, ţine o economie privată pe plus
, face sute de milioane într-un mediu hiperconcurenţial, îşi extinde competenţa în statele vecine şi ia în stăpânire comercială Balcanii, Ungaria şi lagărul socialist din nord. Zilnic, domnul I., pe care l-am ascultat în câteva ocazii, coboară cu microscopul în maţele financiare
ale sistemului, priveşte cu lupa legile, face incizii în mentalul pieţei şi al propriei echipe, iar la sfârşitul anului prezintă zerourile multiplicate şi-i face pe acţionari fericiţi.

Domnul I. e plătit regeşte, la fel şi domnul S., care dezvoltă un imperiu financiar la Bucureşti pentru culorile altui drapel. La o aruncătură de praştie de Palatul Victoria, domnul S. face creşteri pe criză, îşi uimeşte partenerii britanici din City şi refuză insistent, în şase limbi, ofertele
cartierului general. La fel ca domnul I. şi domnul S. e domnul P. Domnul P. e pionier în antreprenoriat, are capitalismul în sânge şi carismă cât pentru doi voievozi. E genul spectaculos-de-succes, cu anvergură, viziune, voce sigură şi replici potrivite, un tip care nu te uimeşte deloc dacă-ţi zice „dă-mi mâna şi hai puţin în uragan”.

Mi se termină spaţiul, dar mai ştiu, pe lângă domnii I., S. şi P., încă vreo cinci. Oricare dintre ei ar fi un bun premier pentru perioada următoare, în mod sigur, mai bun decât cei din listele politice. Din păcate, toţi aceşti domni m-au rugat insistent să le trec numele sub tăcere: se simt bine acolo unde sunt şi nu doresc şicane politice. Tot din păcate sunt dezarmant de bine plătiţi, aşa că, probabil, n-ar accepta vreo propunere. Dar e un fapt: nimeni nu le-a făcut vreuna.